Acum câteva veri, aveam o gluma de kiddiez pe care toţi o aveau. Luam numerele de la telefoanele publice şi sunam când trecea lumea pe acolo. Da, eram foarte hip hop, maturi şi jmecheri cu 3, adică jm3ch3ri, ok? k. 3. E un telefon public vis-a-vis de Cinema Modern cu noi din întâmplare pe lângă el şi auzim că începe să sune. Credeam că e unul dintre noi şi are poftă de glume melancolice din vremuri străvechi. Ne uităm unii la alţii, vedem că nu suna niciunul, ne uităm în jur, pe la balcoane…

Singurii oameni cu telefoane în mână erau nişte poliţişti comunitari, undeva mai încolo la 20 de metri şi chicoteau şi îşi dădeau coate ca jm3ch3rii. Să fie ei? Nici chiar aşa n-am ajuns. Plecăm de acolo, ne aşezăm pe o bancă mai încolo să vedem dacă se întâmplă la fel şi cu alţi oameni şi tot ei sunau de fiecare dată când trecea cineva pe acolo şi râdeau cu telefonul în mână la spate şi erau mândri de umorul lor de pastila de râs.